Mama era secretară în biroul unde lucra tatăl meu adoptiv, Ecobescu. Deci cred că acea listă a circulat în zonele care aveau cumva legătură cu părinții. Andrei Pleșu: „Am venit să-mi iau la revedere. Pentru mine şi pentru mulţi alţii înseamnă dispariţia unui om fermecător, unui om care ştia să-ţi dea încredere, care ştia să se poarte, care ştia să vorbească. Adică reprezenta o specie pe cale de dispariţie. Un ultim supravieţuitor al unei tradiţii naţionale nobile. Un om cu o viaţă pasionantă. Un om care a înţeles să se întoarcă după 89 în România şi să înceapă o carieră de istoric când alţii şi-o încheie”. Neagu Djuvara: „Făcuse Conservatorul și era și talentată, fiindcă ieșise a doua de la Conservator, după Boscov, care devenise compozitor și pianist. Ea era o foarte bună pianistă și toată copilăria mea, trebuie să spun, și astăzi, din când în când, când aud Chopin cântat la pian, într-un anumit fel, care se apropie de felul școlii de la Viena din veacul al XIX-lea, imediat este mama, cântând Chopin.” He also published extensively regarding the relationship between his native Romania and Europe, placing the country politically and culturally "between East and West", [18] [19] [20] citing it as the "last to enter what is commonly called the European concert", [17] referring not to Romania's 2007 accession to the European Union, but to the country's change of orientation towards adopting a Western political and cultural model. He has voiced his concern regarding multiculturalism in Europe, a policy which he views as detrimental to stability within the EU. [9] Mircea Eliade, în schimb, era distant, rece. În Paris, a dus o viaţă grea, plină de lipsuri, până când, cu ajutorul lui Georges Dumézil, a obţinut un curs la o anexă a Sorbonei, L’École Pratique des Hautes Études. Apariţia volumului „Traité d’histoire des religions” a declanşat rumoare în rândul profesorilor universitari români din diasporă: „Remarcabilă reuşită pentru un savant străin, şi încă necunoscut, dar şi o sursă de nesfârşită zânzanie în microcosmosul profesorilor universitari români din diasporă… Într-adevăr, nu numai că titlul cărţii nu prea corespundea cu conţinutul – «Tratatul» era mai curând un eseu de fenomenologie a faptului religios, a specificului «sacrului» în societăţile umane, şi aproape exclusiv în societăţile umane zise «primitive» –, dar ceea ce stârnise o adevărată furie în rândul domnilor profesori universitari titulari era calificarea autorului ca «fost profesor la Universitatea din Bucureşti», când, de fapt, Eliade nu ocupase nici măcar primele grade din ierarhia universitară, ci fusese doar, la întoarcerea sa din India, invitat de Nae Ionescu să facă o serie de prelegeri în faţa studenţilor lui, ca outsider. «Vă daţi seama – îmi zise odată unul dintre domnii profesori – s-a făcut general când n-a fost nici măcar sublocotenent…» Avem aici un caz tipic de întâlnire dintre talentul excepţional – dar din afara «cadrelor» – şi mediocritatea oficializată”.

Iar în aceste principii cu care continuă povestea stau moștenirile oamenilor care au ajutat-o să-și găsească sensul și calea: părinții care au adus-o pe lume, Viorica și Alexandru Barciuc, care au pierit într-un accident aviatic, părinții adoptivi, Maria și Nicolae Ecobescu, dar și Neagu Djuvara sau Georgeta Filitti, care s-au alăturat proiectului ei. He also wrote about what he called the "American hegemony" and its premises, analysing the influence which the United States and its foreign policy have had on the world and, more specifically, on Europe. He characterised the efforts of the United States to establish what resembles a hegemony in Europe and other parts of the world as a "Seventy-Seven Years' War" waged throughout most of the 20th century. [21]O dragoste a mea, de la vârsta de 15 ani, pentru o tânără poloneză, pe care o chema Sophie, și-atunci ceea ce scriu eu acum este "Sophie, mon amour". Nu pot s-o uit toată viața. Pe urmă am fost îndrăgostit de mai multe, inclusiv de viitoarea mea soție, dar această primă dragoste, de la vârsta de 14-15 ani, nu pot s-o uit! Ea era de o finețe, de o aristocrație născută... Acum, eu nu sunt - sau nu eram, atunci - snob, dar am avut impresia că în ea era ceva unic. De-o delicatețe... Mi-aduc aminte de degetele ei, erau așa de fine și de subțiri... Toată ființa ei era de o noblețe extraordinară!”, își amintea Neagu Djuvara. Tata era jurist și criminalist. Apare pentru câteve secunde într-unul dintre cele trei filme BD în acțiune, într-o scenă foarte simpatică, în care Toma Caragiu spune: „Să intre criminaliștii!”, ceea ce se și întâmplă și intră trei criminaliști adevărați, printre care și tata. Pe vârful Prejba s-a prăbușit. Nimeni din cei 42 de oameni de la bord nu a supraviețuit. Câteva zile după aceea, pentru că eram în comunism, totul era centralizat și oamenii se organizau mult mai bine în vremuri de criză, a circulat o listă cu numele copiilor care ar fi trebuit înfiați. Viorica și Alexandru Barciuc, părinții biologici ai Sandrei Djuvara returned to his native country soon after the Romanian Revolution of 1989. Between 1991 and 1998, he was an associate professor at the University of Bucharest. During the early 1990s, he was a noted critic of Romanian political developments, and especially of the Mineriad and the National Salvation Front government. [2] [8] Ajuns în acest punct, importantă mi se pare şi nota lui Djuvara referitoare la averea familiei regale: „Averea pe care a mai păstrat-o familia regală în străinătate era în mâinile fostului rege Carol al II-lea şi ale soţiei sale Elena Lupescu – a doua sau a treia, dacă e socotită valabilă căsătoria religioasă cu Zizi Lambrino, la Odessa, în 1918. După moartea lui Carol, la Lisabona, în 1953, Elena Lupescu şi credinciosul «slujbaş» al perechii, colonelul Urdăreanu, sinistră figură, sânge albastru şi inimă neagră, au pus mâna pe toată averea mobilă a fostului suveran. S-au mai adăugat, pentru a încurca lucrurile şi mai rău, şi acţiuni în justiţie ale lui Mircea Lambrino, fiul din prima uniune, recunoscută legitimă în anumite ţări”.

După cum spuneam şi mai sus, Neagu Djuvara a fost şi un memorialist spumos, flamboaiant, cu un stil pişicher, ludic, în siajul vechilor noştri memorialişti de secol XIX (unul dintre ei fiind Ion Ghica cu „Amintiri din pribegia după 1848” – „care evocă cealaltă emigraţie, cea care a urmat înăbuşirii revoluţiei din 1848”). În „Amintiri din pribegie”, volum apărut, până acum, în zece ediţii, autorul nostru dă dovadă de un talent de povestaş pe care nu l-am întâlnit la mulţi scriitori români, îmbinând stilul anecdotic cu portretistica, cu istoria, astfel încât ai impresia că îl asculţi pe Neagu Djuvara, nu că îi citeşti, negru pe alb, povestea vieţii.Sandra Ecobescu: Eu și Irina, cea de-a treia soră a mea. Cu ea am făcut Fundația Calea Victoriei. Și cu ea am mers atunci la Neagu Djuvara acasă. Sandra și Cristina Ecobescu, împreună cu Ulise, câinele lor De la Helsinki, familia a ajuns în Vest și a locuit un an în Franța, acolo unde se afla bunicul patern al lui Neagu Djuvara, diplomat de carieră. Apoi au plecat în Elveția. Acum lucrurile nu mai stau chiar așa și mi se pare că trecutul este privit cu un ochi mai înțelegător, datorită trecerii timpului. Dar în anii 90 era foarte multă încrâncenare. Aș face o paralelă, chiar dacă e un pic exagerată, cu istoria nazismului și modul în care a fost ea absorbită de generațiile germane de după 1945. Sandra Ecobescu, imediat după Revoluția din 1989 Sora mea cea mare a fost adoptată de o familie de diplomați, iar eu și cu Cristina am ajuns în familia Ecobescu. Alexandru Barciuc, tatăl biologic al Sandrei, în rolul de criminalist, în seria BD în acțiune

Pe scurt, el a fost ambasador în două țări, în Elveția, când era foarte tânăr și mai târziu, în anii 80, în Grecia. A fost șeful protocolului de stat, ceea ce însemna că se ocupa de toate vizitele oficiale la nivel înalt, președinți, regine, regi, fie că veneau la noi, fie că primeau vizita președintelui țării noastre. Deci, era o persoană foarte dedicată și foarte pasionată de relații internaționale. A fost și în delegațiile României la Națiunile Unite, când era foarte tânăr. Am avut o mamă excepțional de bună și de inteligentă, și de blândă, și de drăgăstoasă, așa încât, învelit, învăluit de dragostea asta maternă, n-am avut nicio durere, nicio dramă în familie. Știam de toate dramele: că fratele mamei înnebunise, că tata a murit, toate dramele astea le-am înregistrat, dar fără să-mi schimbe viața în mai trist. Pur și simplu eram fiul unei mame drăgăstoase și inteligente, deci copilăria mea a fost blândă, a fost dulce, nu a fost dramatică!”, mai spunea Neagu Djuvara. Cu toate că a trecut prin două războaie, a rămas orfan foarte devreme și a avut de înfruntat o mulțime de obstacole, Neagu Djuvara spune că a avut o copilărie perfectă: „Of, Doamne... Ce-mi lipsește acum este că am impresia unui gol: nu mai știu pentru ce trăiesc! Pe când, în tinerețea mea, aveam ambiții, aveam speranțe! Dovadă, totuși, din ambițiile astea am scris o grămadă de cărți!”De Eugen Ionescu pe Djuvara îl apropiau unele legături de familie – trebuie spus că legăturile de familie (genealogiile, relațiile de înrudire) au constituit o adevărată pasiune atât pentru omul, cât şi pentru istoricul Neagu Djuvara, care era un adevărat compendiu în acest sens. Mai apropiat, însă, a fost de un alt exilat, de Ştefan Lupaşcu, pe care l-a vizitat deseori pe proprietatea soţiei acestuia, o franţuzoaică dintr-o familie de mari burghezi: „Or, era greu de închipuit tipuri mai deosebite decât al boierului nostru moldovean, corpolent, faţă rumenă, profil roman, păr vâlvoi, gest larg, voce răsunătoare, şi mica franţuzoaică, protestantă, tăcută, negricioasă, părul tras, faţa plată…”. a fost decorat cu Ordinul Naţional „Servicul Credincios” în grad de Mare Cruce, iar în 2010, ambasadorul Franţei la Bucureşti, Henri Paul, l-a decorat cu Ordinul Artelor şi Literelor în grad de Ofiţer. Pe 9 august 2016, lui Neagu Djuvara i-a fost conferit Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler, iar la finalul lunii martie 2016, a primit premiul de Excelenţă la cea de-a XVI-

Sandra Ecobescu este fondatoarea Fundației Calea Victoriei și un om care a renunțat la un job de director comercial într-o companie germană pentru a crea ceva ce părea un demers sinucigaș în anul 2007: Fundația Culturală Calea Victoriei, un loc unde lectori cunoscuți, iubiți, precum Neagu Djuvara, să ofere cursuri de istorie, de artă, de fotografie, de bien vivre tinerilor, adulților care și-ar fi dorit o altă abordare asupra culturii.Pentru mama, cum ne îmbrăcăm, cum arată casa, cum aranjăm mesele de sărbători trebuie să fie niște opere de artă în sine, iar energia pe care ea o dedica acestor lucruri era ceva ieșit din comun și clar, din alte vremuri. Eu nu am moștenit întru totul această energie a ei de a transforma într-un proiect simpla masă organizată atunci când vin niște prieteni în vizită. Poate că am preluat câte ceva, dar nicidecum la dimensiunile la care făcea mama aceste lucruri. Sandra continuă acum proiectul și l-a adaptat noilor condiții în care aproape totul a virat înspre online și pune în continuare în filozofia pe care se bizuie fundația dorința de a da mai departe, oricui își dorește, cultură de bună calitate. in Romanian) Eugen Istodor, "Revoluția lui Djuvara: „Românii erau numiți cumanii negri" ", interview with Neagu Djuvara in Cotidianul, retrieved June 19, 2007 De mult mă bătea gândul să încerc să povestesc felul în care Tara Românească şi Moldova – în împrejurările care caracterizează sfârşitul veacului al XVIII-lea şi începutul celui de al XlX-lea (slăbirea imperiului otoman, războaiele austro-ruso-turce, revoluţia franceză, aventura napoleoniană) – suferă deodată o prefacere adân-că, trecând, în mai putin de două generaţii, de la o „civilizaţie" la alta, de la modelul bizantin – oarecum alterat şi sclerozat – la modelul occidental, adoptat cu pasiune şi chiar, uneori, cu o grabă excesivă.